duminică, 11 septembrie 2011

Regăsiri şi rătăciri

    Asta e ultima zi de vacanţă de vară, asta pentru că azi nu vreau să consider sâmbăta şi duminica aparte de vacanţă.
   Aşa...la ora 2.05 p.m. am luat bicicleta şi dusă am fost de acasă. După jumătate de kilometru am întâlnit un echipaj de poliţie staţionat, am intrat pe un drum de ţară, asta în măsura în care bicicleta mea nu are cauciucuri pentru aşa ceva, am sunat pe tati să întreb dacă am şanse să primesc o amendă, m-am întors pe drumul asfaltat şi am pornit frumos spre Rotărăşti.
     În plimbarea mea cu bicicleta am ajuns la şcoala generală unde am învăţat pentru doi ani, am revăzut biblioteca comunală, locul în care uneori mergeam să împrumut cărţi recomandate de doamna Diana...Nu e pentru prima dată când mă întorc în acest spaţiu, dar e, cu siguranţă, singura vizită pe care am trăit-o intens. Nu am încetat să împrumut cărţi de la bibliotecă, chiar dacă rafturile de cărţi au fost mutate în clădirea primăriei, însă...tânjesc să mă întorc în vechea bibliotecă pentru acel sentiment de beatitudine pe care îl simţi când pătrunzi într-o odaie înaltă îmbrăcată cu rafturi de lemn ticsite cu vieţi, dar mai multe despre acel loc de îmbogăţire spirituală  voi scrie altădată.
    Am intrat în curtea şcolii, "pe la profesori". Data viitoare voi intra pe la elevi, căci vreau să simt măcar o fărâmă din ceea ce simţeam când păşeam spre sala de clasă din capătul holului de la etajul 1. L-am găsit pe domnul director al şcolii la intrare, am vorbit cu dumnealui despre multe lucruri din trecut, şi mi-a dat cheia sălii de clasă unde am învăţat. Am urcat pe scara profesorilor, iar pentru câteva momente am simţit că m-am pierdut, nu am fost capabilă să îmi dau seama dacă era etajul 1 sau 2(ah...îmi dau seama acum că nu era doar o simplă rătăcire într-un loc material, ci, mai mult, o tulburare în propria-mi fiinţă). Acum era clasa unei doamne învăţătoare-clasa a III-a, dar aceeaşi clasă în care l-am avut diriginte pe domnul profesor de matematică Dincă Adrian. Nu am avut nici timp, nici curaj să plâng când am revăzut sala de clasă, manualele pe bancă cu o bucăţică de hârtie albă pe care era frumos caligrafiat, dar în grabă, numele elevilor care pentru un an de zile ar trebui să devină una cu acele manuale, şi...am fost dezamăgită să văd cartea de matematică atât de subţire. Pe drum mi-a venit în cap o altă idee: tare mult mi-ar plăcea să le povestesc celor mici din şcoala primară cât de frumoasă e matematica, apoi mi-ar plăcea să îi întâlnesc pe cei din şcoala generală şi să le spun să înceteze să mai dorească atât de mult să ajungă la liceu, iar la sfârşit mi-aş dori tare mult să îi spun fiecărui copil să citească masiv, să înveţe matematica, să aducă mulţumire dascălilor şi să îi trateze cu mult respect pe aceştia, să viseze visuri măreţe, nu imposibile(cum spunea Octavian Paler). Cred că am avut nevoie să trăiesc ziua aceasta ca să realizez câtă dragoste pot avea aceşti apostoli, câtă dăruire pot pune în fiecare lecţie...
    Mâine începe un nou an şcolar, peste n ani mă voi întoarce şi în liceu cu alte amintiri...

2 comentarii:

  1. Ai făcut o excursie frumoasă, Emilia, o excursie în trecut.
    Nici nu ştiam că biblioteca s-a mutat la Primărie. Cred că e mult mai frumoasă acum.
    Mult succes în noul an şcolar! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi-am propus să fac mai des astfel de excursii pe meleagurile trecutului prezent.
    S-a mutat de un an; cred că trebuia să fie renovată clădirea Căminului Cultural. Acum, când nu găsesc nimic pe lista cu acre merg la bibliotecă, pot scotoci cu privirea rafturi întregi pe care nu le ştiam, probabil erau în camera cealaltă, pe care o ţinea adesea încuiată.
    Mulţumesc.:)

    RăspundețiȘtergere